Moldavia's got talent

Îmi amintesc cât de plăcut surprinsă mă simţeam când am descoperit că întreaga colecţie de preconcepţii legate de moldoveni s-a desfiinţat fără vreun drept de a continua să sălăşluiască în cugetul meu. Descoperisem oamenii din moldoveni. Amară impresie. Oameni simpli, fără frustrări, blânzi la vorbă, cu o conduită calmă, iubitori şi făuritori de frumos, fără nicio răutate în acţiuni, cât de mult îi îndrăgeam când pentru prima oară vedeam naturaleţea unor fiinţe care m-a primit cu braţele deschise când mi-am făcut curajul să le pătrund lumea.
Toate frumuseţile acestea s-au afişat până la un moment dat, iar atunci am aflat caracterul limitat a tot ce crezusem că am descoperit. S-a încheiat tot acest afişaj exact în momentul în care cei din nord erau puşi în situaţia de a da dovada de omenie. În momentul acela şocul adevărului m-a ţintuit locului. Ultimii oameni pe care îi pot "acuza" de omenie sunt moldovenii. Cum de am ajuns să schimb într-atât extremele? Simplu, în momentul în care am încercat, şi nu o dată, să comunic la un nivel mai profund, invocând principii, morală, bun simţ. Adevărul e că n-am văzut nicăieri încă, atâta imunitate la cele trei.
Departe de a dori să demonstrez că toţi cei care locuiesc pe aceste meleaguri sunt aşa cum mi-am dovedit mie ca sunt, am întâlnit această imagine mult prea des ca să nu o consider cel puţin un laitmotiv. Iar în dezamăgirea mea sunt tentată să spun: "Fraţilor nu mai fiţi moldoveni, fiţi români!" Doar că, ce mai înseamnă sa fii de fapt român?
Cu toate acestea, o vorbă ce mi-a fost amintită nu demult: eşti la fel de vinovată dacă tu continui conflictul.

Când oamenii sunt goi

Cred că acum mă gândesc la oraşul ăsta ca la un cadou minunat ambalat cu tot ce e mai frumos la vedere, cu parcuri şi viaţă, cu zâmbete şi suflet, cu locuri perfecte unde să mai pierzi puţin timp în fuga cotidiană contra cronometru, cu drumuri ce permanent duc undeva, cu o groază de direcţii în care să te uiţi, cu un cer mereu colorat perfect, cu cea mai liniştită zonă activă pe care am văzut-o. Şi toate minunile astea fără niciun scop, căci înăuntru cadoul este gol, este un simplu pachet înzorzonat. Oamenii sunt lipsiţi de esenţă, sunt doar nişte forme ambulante, sunt exact aşa cum îmi era frică să cred că puteau să fie. Poate nu e nevoie să generalizez, oamenii pe care i-am cunoscut în Suceava sunt aşa, cei pe care nu ...

Imagini şi trăiri - nu numai cuvintele ştiu să exprime

Acasă în Suceava

Când am venit în contact prima oară cu lumea Sucevei, aveam un bagaj de concepţii preformate şi prediscutate. Pentru mine se înfăţişa ca locul a cărui oameni sunt limitaţi şi nu numai, în care locuitorii nu cunoşteau valoarea scrupulelor, şi în care viaţa trecea pe lângă evenimente ca şi cum importanţa lor este la fel de trecătoare ca timpul. Deşi aveam aceste credinţe, eram departe de a le da atenţie sau de a insista să arăt că ele ar fi adevărate.

Cunoşteam doar oamenii din Moldova care avuseseră contact cu mine în facultate, alături de etichetele deja puse lejer. Mă enerva accentul şi mai ales acea simplitate neconstructivă a perceperii.

Când am coborât din tren, în miez de noapte, sau dimineaţă, cu o pisică şi alte bagaje, cu un om pe care nu-l cunoşteam încă bine, în mod, mai mult decât firesc, m-am simţit acasă. Era un sentiment nou, plăcut, şi care avea să-mi uşureze imaginile formate ulterior. Am cunoscut prima oară Suceava noaptea, în maşină, pe un drum necunoscut către o casă. Cu tot frigul, zăpada, şi naturalul îngheţ al peisajului am simţit căldură. Am descoperit că pe lângă o primire încurajatoare, existau şi aşteptări încurajatoare.

Când am ajuns în casa de destinaţie, imediat după ce, târziu în întunericul dimineţii, am pus capul pe pernă am simţit că eram acasă.

Contextul în care se ivise ocazia de a trăi experienţa Sucevei prezenta un eveniment nefericit. Venisem acolo pentru a fi de faţă la plecarea unui om, despre care ştiam în majoritate nimic. Mai mult decât cuvintele, modul în care am fost privită, judecată şi implicată în decurgerea lucrurilor, a contat sentimentul de siguranţă pe care l-am avut într-un cămin şi un pat pe care nu le cunoscusem înainte. A fost ceva clar, perfect şi firesc. A fost începutul.