Îmi amintesc cât de plăcut surprinsă mă simţeam când am descoperit că întreaga colecţie de preconcepţii legate de moldoveni s-a desfiinţat fără vreun drept de a continua să sălăşluiască în cugetul meu. Descoperisem oamenii din moldoveni. Amară impresie. Oameni simpli, fără frustrări, blânzi la vorbă, cu o conduită calmă, iubitori şi făuritori de frumos, fără nicio răutate în acţiuni, cât de mult îi îndrăgeam când pentru prima oară vedeam naturaleţea unor fiinţe care m-a primit cu braţele deschise când mi-am făcut curajul să le pătrund lumea.
Toate frumuseţile acestea s-au afişat până la un moment dat, iar atunci am aflat caracterul limitat a tot ce crezusem că am descoperit. S-a încheiat tot acest afişaj exact în momentul în care cei din nord erau puşi în situaţia de a da dovada de omenie. În momentul acela şocul adevărului m-a ţintuit locului. Ultimii oameni pe care îi pot "acuza" de omenie sunt moldovenii. Cum de am ajuns să schimb într-atât extremele? Simplu, în momentul în care am încercat, şi nu o dată, să comunic la un nivel mai profund, invocând principii, morală, bun simţ. Adevărul e că n-am văzut nicăieri încă, atâta imunitate la cele trei.
Departe de a dori să demonstrez că toţi cei care locuiesc pe aceste meleaguri sunt aşa cum mi-am dovedit mie ca sunt, am întâlnit această imagine mult prea des ca să nu o consider cel puţin un laitmotiv. Iar în dezamăgirea mea sunt tentată să spun: "Fraţilor nu mai fiţi moldoveni, fiţi români!" Doar că, ce mai înseamnă sa fii de fapt român?
Cu toate acestea, o vorbă ce mi-a fost amintită nu demult: eşti la fel de vinovată dacă tu continui conflictul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu